Am adăugat chiar și bani pentru ca fiul meu și soția lui să poată cumpăra un apartament – a zecea parte din preț. Le-am permis să locuiască la mine, ca să le fie mai ușor să facă față creditului ipotecar. Și-au închiriat casa, au predat cheile. Mutarea? Nu! Ea a spus: „Vreau ca totul în noul apartament să fie nou!”
Au promis că vor economisi, au promis că se vor muta curând, dar au trecut deja doi ani și tot nu reușesc să își împacheteze lucrurile.
Totul nou! Absolut tot. Iar lucrurile mele nu sunt bune: patul pe care l-am cumpărat pentru ei nu mai e potrivit. Dulapul – vechi, nici măcar nu-l vor gratuit. „Soțul meu îmi va cumpăra totul nou! Inclusiv un pat cu saltea ortopedică!” Și cumpără. Tot cumpără.
Electrocasnicele le-au cumpărat cu ajutorul familiei. Desigur, când vine vorba de frigider, mașină de spălat, televizor, cuptor cu microunde, mașină de spălat vase – toate sunt cele mai scumpe modele. Nu le-a fost de ajuns. Au luat un credit. Și pe lângă asta, mai au și creditul ipotecar.
Electrocasnicele stau în cutii, iar apartamentul e gol. Deja de doi ani. Și creditul trebuie plătit.
Despre economisire nici nu poate fi vorba. La trei dimineața sună la interfon – le aduc mâncare comandată. Pleacă în vacanțe. Ea își face manichiura, își vopsește părul. Dar să contribuie la mâncare? Nu! „Oricum ne mutăm curând, nu o să mâncăm mult!”
Au renovat apartamentul. Nu i-a plăcut finisajul standard de la dezvoltator. Aproape un an, fiul meu nu a vorbit cu mine: de la muncă – direct la apartament, vopsea, tapeta, făcea instalații. Din apartament – direct la muncă, ca să plătească pentru toate astea.
Ea spune că e vina mea, că nu l-am învățat pe fiul meu să câștige bani. Are medalie de aur, diplomă roșie, un loc de muncă bun și, la treizeci de ani, câștigă de trei ori mai mult decât salariul mediu din regiune. Nu l-aș fi învățat eu?
Dar pentru ea – orice îi dau, niciodată nu e de ajuns. Îmi amintesc cum se bucura de patul pe care l-am cumpărat pentru ei și cum își făcea unghiile în bucătărie. Cu cât veniturile sunt mai mari, cu atât crește și pofta.
Altădată era altfel: ajuta, curăța cartofi, spăla podelele. Dar de îndată ce au primit cheile – gata, „aici suntem doar temporar, vom face curățenie doar la noi!”
Fiului meu i s-a interzis să mă ajute cu facturile la utilități. Economii! Dar el, pe ascuns, îmi dă bani, își cere scuze, evită privirea și îmi cere să mai am răbdare. Mă îndoiesc că vor putea plăti atât pentru chirie, cât și pentru apartamentul lor.
Nu vor să își schimbe stilul de viață. Să trăiască fără mobilă sau să cumpere ceva ieftin – ea strâmbă din nas. N-au cumpărat nimic. Totul e pe credite și ipotecă. Pentru noua saltea nu le-au mai ajuns banii.
Eu rezist. Deja de șase ani în casa mea. Pe ultimele puteri. Le-am spus: „Mai aștept puțin și apoi trebuie să vă mutați!” Apartamentul lor e gol de doi ani. Am ajutat cât am putut. Dar nu mai pot.
Ea a început să plângă și să țipe. Spune că îl arunc pe fiul meu în stradă, că mi-am pierdut sufletul. Dar de unde să îl mai am, când m-au stors până la ultima picătură? Sună pe toată lumea, se plânge.
Probabil nu mă veți crede. Veți spune că sunt rea. Că e vina mea, că i-am lăsat, că le-am permis. Poate veți spune că sunt o mamă rea. Dar eu nu mai pot, și orice are o limită. Nici nu mai țin minte când mi-am cumpărat ceva pentru mine. Număr zilele până când, în sfârșit, va fi liniște.
Am întins o mână de ajutor, iar ei au luat totul și încă mai cer…
