În fiecare noapte simțeam că cineva este în casa mea, așa că am instalat o cameră în dormitor — iar când am privit înregistrările dimineața, am fost îngrozită 😱😲
În fiecare noapte aveam aceeași senzație: cineva se afla în casa mea.
Această senzație nu a apărut dintr-odată. La început au fost zgomotele — slabe, aproape imperceptibile. Scârțâitul podelei, ca și cum cineva ar fi făcut un pas precaut. O lovitură surdă — ca și cum cineva s-ar fi izbit de un obiect de mobilier. Uneori, un foșnet ușor, de parcă cineva ar fi deschis un dulap sau ar fi răscolit prin lucrurile mele. Stăteam întinsă în întuneric, nemișcată, temându-mă chiar și să respir.
Aveam impresia că un străin se plimbă prin apartament. Nu zgomotos, nu violent — dimpotrivă, mult prea precaut. De parcă acel „cineva” îmi cunoștea foarte bine casa și nu voia să fie descoperit. Cel mai des auzeam acești pași în miez de noapte, între două și patru dimineața, când corpul devine greu, iar mintea pare să plutească.
Dimineața descopeream lucruri ciudate. Obiectele nu mai erau la locul lor: telefonul — pe pat, deși îl lăsasem pe masă; hainele — aruncate pe scaun; pe podea — lucruri pe care sigur nu le lăsasem acolo. Uneori, camera era răvășită, ca și cum cineva ar fi scotocit prin garderoba mea. Dădeam vina pe oboseală, pe uitare, încercând să mă conving că pur și simplu nu-mi aminteam.
De câteva ori, m-am trezit chiar noaptea cu senzația că sunt privită. Dar nu am deschis ochii — îmi repetam că este doar un vis, o iluzie. Până când frica a devenit prea reală.
Într-o dimineață m-am trezit tremurând și am înțeles că nu mai pot continua așa. Am instalat o cameră în dormitor. Am îndreptat-o spre pat și am lăsat-o să filmeze toată noaptea. Eram sigură că, dacă într-adevăr era cineva în casă, camera avea să arate.
A doua zi dimineață, m-am așezat să privesc înregistrarea. Iar ceea ce am văzut pe ecran mi-a înghețat sângele în vene. 😲😱 Mă așteptam la orice, numai la asta nu. Continuarea în primul comentariu 👇👇
La început — nimic. Dorm, nemișcată. Dar apoi… m-am văzut ridicându-mă încet. Așezându-mă pe marginea patului. Ridicându-mă în picioare.
Camera surprindea fiecare mișcare — calmă, regulată. Mergeam prin cameră, deschideam dulapul, scoteam hainele, le aruncam pe pat și pe podea.
Îmi luam telefonul, îl priveam, îl puneam în alt loc. Loveam scaunul când treceam pe lângă el, făcându-l să cadă. Apoi mă întorceam în pat și mă culcam la loc, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Priveam ecranul, incapabilă să respir. În casă nu era nimeni. Nimeni altcineva decât mine.
Nu-mi aminteam nimic. Nici pașii, nici gesturile, nici dezordinea. Toate acele nopți, toată acea frică, toate acele zgomote — eram eu. Somnambulismul meu. Celălalt eu, nocturn, despre a cărui existență nu știam nimic.
Și cel mai înfricoșător lucru nu era că cineva se plimba prin casa mea. Cel mai înfricoșător era că acea „persoană” fusesem eu, de la bun început — și că acum mă așteaptă un tratament lung.
