Ani la rând am gătit zilnic trei feluri pentru soțul meu, iar el tot se plângea:
— La cantină e mai gustos.
Timp de cinci ani de căsnicie am gătit în fiecare zi. Trei feluri. Uneori mai mult. Uneori rețete noi, pe care le descopeream noaptea, abia ținând ochii deschiși după muncă. Iar Daniel tot se plângea:
— La cantină e mai gustos.
De fiecare dată când spunea asta, ceva în mine se strângea. Alegeam produsele cu dragoste, aveam grijă de fiecare ingredient, de fiecare detaliu. Învățam tehnici noi, încercam să-l surprind, să-i fac plăcere, să dovedesc că grija mea pentru el este iubirea mea. Dar cu cât mă străduiam mai mult, cu atât părea că apreciază mai puțin.
Am crescut într-o casă unde tatăl era cel mai important, iar mama îl slujea mereu. De mică mi s-a spus: un bărbat îl cucerești prin stomac. Iubirea se măsoară în numărul de feluri gătite, în gustul supei, în perfecțiunea șnițelelor. Și am crezut asta.
Weekendurile se transformau într-o adevărată bucătărie de restaurant: supă, fel principal, salate, desert. Voiam să simtă căldura casei, confortul, grija. Dar pentru el a devenit ceva firesc. A început să critice, repetând cuvinte care s-au întipărit în mine:
— Borșul e acru.
— Am adăugat puțină lămâie, știu că îți place.
— Nu experimenta. La cantină e mai gustos.
Își amintea mereu de o cantină, de o bucătăreasă care „gătește mai bine și mai ieftin”. Fiecare efort al meu se dizolva în acea comparație. La început mă supăram, apoi mă străduiam și mai mult, iar apoi… oboseala a devenit insuportabilă.
Într-o zi am rămas mai mult la serviciu, m-am întors acasă târziu, atât de obosită încât îmi tremurau oasele, iar frigiderul era gol. Și totuși am mers la magazin, am cumpărat produse și am început să gătesc. După o oră, pe masă era carne fierbinte cu legume.
Daniel a gustat și a oftat:
— Prea multă roșie. Nu e bun.
M-am uitat la el, la muntele de vase, la mâinile mele goale și am înțeles: ajunge. În tăcere i-am aruncat porția la gunoi.
— Dacă la cantină e mai gustos, mănâncă acolo — am spus calm.
A crezut că sunt supărată și că mâine voi uita totul. Dar nu era supărare. Era epuizare, conștientizarea faptului că viața mea nu poate fi măsurată prin nemulțumirile lui. Aveam un plan — un plan de a-mi recâștiga spațiul și sentimentul propriului „eu”.
Din acea zi am încetat să mai gătesc pentru el. Găteam doar pentru mine — mâncare simplă, necesară. A apărut timp. Am început să citesc, să mă uit la filme, să fac lucruri pe care le amânasem ani întregi. Lumea mea interioară s-a lărgit, am putut din nou să respir.
La început mânca demonstrativ fast-food și pizza. Apoi a început să se plângă de stomac, de banii cheltuiți pe mâncare. Răspundeam calm:
— La cantină e mai bine.
După câteva săptămâni a început să gătească singur. Colțunașii se lipeau, omleta se prindea de tigaie. Nu interveneam. Trebuia să treacă singur prin asta. Și, cum s-a dovedit, prin greșeli vine înțelegerea.
Într-o zi s-a așezat la masă, m-a privit și a spus:
— M-am săturat de fast-food. Înțeleg cât efort depui și cât de puțin am apreciat. Iartă-mă. Îmi lipsește grija ta.
L-am iertat. Dar nu m-am întors la vechiul ritm. Nu mai gătesc zilnic, nu mai măsor iubirea în șnițele. Acum știu: dacă o femeie stă mereu în bucătărie, se pierde pe sine, libertatea ei, viața ei. Iubirea înseamnă atenție, respect, implicare comună. Iar dacă el vrea mâncare de casă, poate ajuta sau poate găti singur.
Recent am făcut lasagna. A mâncat în tăcere, atent.
— Foarte gustos — a spus.
— Prea uscat? — am întrebat zâmbind.
— Perfect — a răspuns.
Și am înțeles că iubirea nu se măsoară în numărul de feluri gătite. Ea trăiește în echilibru, în respect, în efort comun. Iar când o femeie încetează să se piardă pe sine, începe cu adevărat să trăiască.
