Anna stătea în mijlocul sufrageriei și privea podeaua — deschisă la culoare, aproape ca o oglindă, lustruită până la strălucire. O spălase dimineața, apoi încă o dată în timpul zilei, pentru că Marta spusese că „așa va fi mai decent”. Anna se străduia mereu, chiar și atunci când știa că era zadarnic.
În mâini ținea un bol greu de cristal. Degetele o dureau ușor de la încordare, dar nu îi dădea drumul, de parcă se temea că, dacă îl va lăsa, ceva din interior se va sfărâma complet.
— Am spus clar — se auzi o voce calmă și rece. — Podeaua trebuie spălată. Și, în general… ar fi mai bine să dispari.
Anna întoarse încet capul.
Marta stătea într-un fotoliu lângă fereastră. Spatele drept, părul aranjat cu grijă, machiaj impecabil. Arăta de parcă se pregătea nu pentru o seară în familie, ci pentru o recepție oficială. În privirea ei nu era furie. Doar siguranța cuiva care hotărâse demult în locul altora.
— Astăzi e sărbătoare — continuă Marta. — Vin oaspeți. Nu vreau tensiuni inutile. Ești obosită, nu arăți prea bine. Strică atmosfera.
Anna înghiți în sec.
— Ce înseamnă „să dispar”? — întrebă încet.
— În sens literal — răspunse Marta. — Fă ordine aici și dispari. Așa va fi mai bine pentru toți.
Lingura din bol lovi ușor sticla. Sunetul răsună prea tare în liniște.
În cameră mirosea a brad, a mâncare festivă și a parfum scump. Totul era pregătit perfect. Totul — în afară de ea.
Pe canapea stătea Markus. Sprijinit comod, cu telefonul în mâini. Nu ridică imediat privirea.
Anna simți cum copilul de sub inima ei se mișcă ușor. Acea mică mișcare era singurul lucru care o împiedica să-și piardă echilibrul.
— Markus… — spuse ea. — Mă auzi?
El ridică privirea, de parcă ceva important îi distrăsese atenția.
— Nu începe — spuse obosit. — Mama vrea doar ca seara să treacă liniștit.
— Dar eu? — Anna făcu un pas înainte. — Și eu fac parte din casa asta.
— Făceai — răspunse el scurt. — Acum totul s-a schimbat.
Cuvintele acestea nu aveau furie, nici emoție. Și tocmai de aceea dureau cel mai tare.
Anna își aminti cum s-au cunoscut. Cum Markus spunea că îi apreciază liniștea. Cum promitea că nu va fi niciodată singură. Cum spunea că familia este cel mai important lucru.
Din hol ieși Sofia. Mergea sigură, calmă, ca și cum de mult timp se simțea aici stăpână. În mâini ținea un dosar cu documente.
— Totul este pregătit — spuse blând. — Trebuie doar să semnezi.
Așeză dosarul pe masă.
— Semnează renunțarea la pretenții — adăugă Marta. — Nu vrem complicații. Lucrurile tale sunt deja împachetate. Lângă ușă.
Anna simți cum în interior crește încet un frig.
— Sunt însărcinată — spuse încet. — Asta nu înseamnă nimic pentru voi?
Marta ridică ușor din umeri.
— Este situația ta.
Markus se ridică și se apropie de bar.
— Nu sunt pregătit pentru o astfel de responsabilitate — spuse fără să se întoarcă. — Am spus asta.
Anna îi privi și deodată înțelese: ea nu mai era aici. Nu fizic — interior. Devenise un loc gol.
Ceva a făcut „clic” înăuntru. Frica a dispărut. Lacrimile nu au venit. A rămas doar claritatea.
Se apropie de masă, deschise dosarul și citi atent documentele. Apoi luă un pix și semnă. Mâinile îi erau liniștite.
— Plec nu pentru că aveți dreptate — spuse calm. — Ci pentru că nu mai vreau să fiu acolo unde am fost ștearsă.
Lângă ușă stăteau gențile cu lucrurile ei. Anna le privi și înțelese că nu va lua nimic.
Cheile le așeză cu grijă pe comodă.
— Seară frumoasă — spuse și ieși.
Aerul rece îi lovi fața. Anna mergea încet, fără să se uite înapoi. Zăpada scârțâia sub pași, respirația era neregulată, dar cu fiecare pas în interior se făcea mai liniște.
Nu știau un lucru. Anna trăia intenționat simplu. Apartamentul era înregistrat pe firma al cărei proprietar era chiar ea. Tăcuse pentru că voia dragoste, nu confort.
Se opri, scoase telefonul și formă un număr.
— Putem începe — spuse calm.
După câteva zile, la acea casă au venit scrisori oficiale. Apoi — oameni cu serviete, ștampile și voci egale.
— Vă rugăm să părăsiți locuința — spuse reprezentantul. — Aveți timp limitat.
Pentru prima dată în viață, Marta se pierdu.
— Este o greșeală… — spuse ea. — Noi locuim aici…
Anna stătea deoparte. Calmă. Stăpână pe sine.
— Este apartamentul meu — spuse încet. — Doar că mult timp nu am spus asta.
Markus păli.
— Anna… să vorbim…
— Am vorbit deja — răspunse ea.
— Zece minute — repetă reprezentantul. — Doar lucrurile personale.
Sofia tăcea, privind în jos.
Când ușa se închise, Anna rămase singură în apartamentul gol. Liniștea era adâncă, reală. Încet, trecu prin camere, deschise ferestrele, lăsând aerul proaspăt să intre.
Timpul a trecut.
Anna stătea pe terasa unei case de la marginea orașului, ținându-și fiul în brațe. El dormea liniștit, lipit de ea. Soarele lumina blând spațiul din jur.
Privea cerul și simțea pace.
Uneori îți cer să dispari.
Iar tu pur și simplu îți recuperezi viața.
Și se dovedește că aceasta este cea mai puternică răspuns.
