Regele i-a pus fiicei sale un voal și i-a acoperit fața, astfel încât nimeni din întregul regat să nu o vadă de la naștere până în ziua nunții. Din acel moment, chipul prințesei a devenit un secret despre care nu era voie să se vorbească cu voce tare, iar fiecare de la curte înțelegea că există lucruri cărora nu ai voie să te apropii.
Când prințesa Elina a împlinit șase ani, regele și-a consolidat definitiv decizia. A poruncit ca voalul să-i acopere mereu fața și a supravegheat personal acest lucru. De fiecare dată când ieșea în fața oamenilor, se apropia de ea și îi acoperea ușor fața cu voalul, ca și cum ar fi despărțit-o de privirile celorlalți și de întreaga lume.
De atunci, nimeni din regat nu i-a mai văzut chipul de la naștere. Nu mai era doar o lege — devenise parte din viața palatului, parte din liniștea și frica ce creștea odată cu ea.
În palat au început să apară zvonuri. Unii vorbeau despre un blestem. Alții — că regele ar fi văzut cândva ceva atât de îngrozitor încât a decis să-și ascundă fiica pentru totdeauna de lume. Dar adevărul rămânea necunoscut, pentru că fața ei era mereu acoperită de voal, iar regele continua iar și iar să o ascundă, fără a permite nimănui să se apropie de acest mister.
Prințesa a crescut în izolare totală. Aproape că nu vorbea, evita oamenii și rămânea mereu în umbra palatului. Singura ei evadare erau nopțile, când rămânea singură și cânta încet la un pian vechi într-o sală goală. În astfel de momente părea că muzica este singurul lucru care o mai leagă de lume.
Cu trecerea anilor, frica din jurul ei a crescut tot mai mult. Servitorii îi evitau privirea. Câțiva temerari au încercat să afle adevărul: unul dintre curteni a vrut să-i ridice în secret voalul, dar a fost exilat din regat; o tânără slujitoare a încercat într-o noapte să ridice pânza când prințesa adormise lângă șemineu, dar a doua zi a dispărut. După aceea, nimeni nu a mai îndrăznit să se apropie.
Regele repeta mereu același lucru:
— Ea își va da jos voalul doar în ziua nunții sale.
Dar anii treceau, iar pretendenții la mâna ei nu apăreau. Nimeni nu voia să se căsătorească cu o fată al cărei chip nu fusese văzut niciodată de la naștere.
Regele îmbătrânea. Privirea lui devenea tot mai grea, iar liniștea din palat tot mai adâncă. Înțelegea că într-o zi nu va mai fi, iar fiica lui va rămâne singură într-o lume care se teme de ea.
Și atunci în regat a sosit un tânăr prinț pe nume Ryszard. Nu era cel mai bogat moștenitor, dar în privirea lui nu exista teamă. Când a anunțat că dorește să se căsătorească cu prințesa, chiar și fără să-i fi văzut chipul de la naștere, întregul palat a încremenit.
Oamenii nu credeau:
— O face pentru putere.
— Sau din curiozitate.
— Sau nu înțelege ce îl așteaptă.
Cu toate acestea, nunta a fost stabilită.
În ziua ceremoniei, catedrala era plină. Oamenii stăteau chiar și lângă ziduri, așteptând clipa despre care se vorbise o viață întreagă.
Când ușile s-au deschis, înăuntru a căzut o liniște absolută.
Regele își conducea fiica spre altar. Purta o rochie albă, iar fața ei, ca întotdeauna de la naștere, era acoperită de voalul pe care regele îl mai aranja încă o dată, ușor, în fața tuturor invitaților.
Prințul Ryszard stătea la altar și pentru prima dată în viața lui nu știa ce avea să vadă.
Preotul a început ceremonia cu o voce tremurândă.
Și a venit momentul adevărului.
Regele s-a apropiat încet.
Întreaga sală a încremenit.
A ridicat ușor voalul.
Și l-a dat jos de pe fața ei.
O secundă de liniște s-a întins la nesfârșit.
Întreaga catedrală a rămas nemișcată.
Sub voal nu era nici urâțenie, nici cicatrici, nici ceva înspăimântător.
Stătea acolo o fată de o frumusețe extraordinară, atât de puternică încât oamenii nu își puteau crede ochilor. Dar privirea ei era goală și rece — ca și cum anii de izolare îi luaseră tot ce era viu.
Regele a căzut în genunchi.
— De ce ai făcut asta? — a întrebat încet consilierul.
El a răspuns:
— Pentru că frumusețea mamei ei distrugea regate. Oamenii purtau războaie, se trădau unii pe alții, își pierdeau mințile. Mi-a fost teamă că această poveste se va repeta.
Și atunci prințesa a vorbit pentru prima dată în viața ei.
— Ai crezut că mă protejezi… dar, de fapt, mi-ai acoperit fața cu voalul încă de la naștere și, odată cu ea, întreaga mea viață.
S-a întors și a pornit încet spre ieșire.
Și nimeni nu a îndrăznit să o oprească.
Se spune că a dispărut din regat chiar în acea zi. Dar povestea ei a rămas în legende.
