De îndată ce am ajuns acasă, vecina mi-a spus brusc:
„La tine, în fiecare zi, e un bărbat care țipă, i-a exasperat deja pe toți.”
Dar cum era posibil, dacă eu locuiesc singură? 😱😨
A doua zi am decis să nu merg la muncă și m-am ascuns sub pat. Iar la ora 11:20 fix, un bărbat necunoscut a deschis ușa cu cheia lui — iar ceea ce a făcut m-a înghețat de groază. 🫣
Când m-am întors după-amiaza, vecina mă aștepta deja în fața ușii.
— Ziua este mult prea mult zgomot la dumneavoastră, — a spus ea. — Un bărbat țipă acolo.
Am rămas încremenită.
— Este imposibil, — i-am răspuns. — Ziua nu e nimeni aici. Locuiesc singură și sunt mereu la serviciu.
Ea a clătinat brusc din cap.
— L-am auzit de mai multe ori. Pe la prânz. O voce bărbătească. Am și bătut la ușă, dar nu a deschis nimeni.
Am încercat să zâmbesc, spunând că probabil am lăsat televizorul pornit. A plecat, dar vorbele ei mi s-au întipărit adânc în minte.
Când am intrat în apartament, un sentiment de neliniște m-a cuprins imediat. Am verificat toate camerele — totul era la locul lui, ușile și ferestrele închise, nimic nu lipsea, nicio urmă. Rațiunea îmi spunea că totul este în regulă, dar ceva se strângea în mine.
În noaptea aceea abia am dormit.
Dimineața, am luat o decizie. Am sunat la serviciu și am spus că sunt bolnavă. La ora 7:45, am ieșit din casă astfel încât vecinii să mă vadă, am pornit mașina, am mers câțiva metri, apoi m-am întors, am oprit motorul și am intrat în liniște pe ușa laterală. În dormitor, m-am strecurat rapid sub pat și am tras cuvertura ca să mă ascund complet.
Timpul părea să se întindă la nesfârșit. Începusem deja să mă îndoiesc de propria sănătate mintală când, pe la 11:20, am auzit ușa de la intrare deschizându-se.
Pași au traversat holul, calmi și siguri, ca și cum persoana ar fi cunoscut perfect locul. Pantofii frecau ușor podeaua — ritmul era înfricoșător de familiar.
Pașii au intrat în dormitor.
Și atunci am auzit o voce de bărbat — gravă, iritată:
— Ai lăsat din nou totul în dezordine…
A rostit numele meu.
Vocea îmi era mult prea familiară. Și am fost cuprinsă de groază când am înțeles cine era acest străin ciudat. 😨😱
Continuarea în primul comentariu 👇👇
Am aflat adevărul mai târziu, când totul se terminase deja.
Proprietarul apartamentului venea la mine de fiecare dată când plecam la muncă. Avea propriile lui chei. Îmi cunoștea programul: la ce oră plecam, la ce oră mă întorceam. Eu i-l spusesem — mecanic, din obișnuință, fără să mă gândesc.
Nu venea să fure. Nu forța nimic și nu căuta obiecte de valoare. Pur și simplu trăia aici.
Își scotea pantofii pe hol, ca la el acasă. Se așeza pe canapea, pornea televizorul, mânca din frigiderul meu, folosea baia, uneori se întindea pe patul meu.
Știa unde se află fiecare lucru, pentru că el aranjase cândva mobilierul și alesese acest apartament „pentru închiriere”. Pentru el, rămăsese teritoriul lui.
Se simțea îndreptățit.
Uneori vorbea cu voce tare. Comenta dezordinea, obiceiurile mele, hainele lăsate pe scaun. Faptul că „nu țin apartamentul cum trebuie” îl enerva. Vecinii îi auzeau vocea — și de aceea se plângeau.
Îmi știa numele. Îmi știa obiceiurile. Știa că nu mă voi întoarce înainte de seară.
Nu se aștepta ca eu să fiu cea care îl va auzi prima.
Când poliția l-a luat, era sincer surprins. Spunea că nu vede nimic grav în asta. Până la urmă, apartamentul era al lui. Cheile — tot ale lui. Și el făcea doar o verificare, „ca să vadă dacă totul este în ordine”.
De atunci, nu mai închiriez niciodată o locuință fără să schimb încuietorile chiar din prima zi.
