Sunetul unei palme pe obraz a răsunat brusc și sec, ca o împușcătură. S-a propagat prin reședința imensă, reflectându-se în pereții de sticlă și candelabrele de cristal. Într-o casă unde totul era perfect și scump, acest gest părea deosebit de străin.
Katalina nu a înțeles imediat ce s-a întâmplat. Mai întâi a simțit usturimea — fierbinte, ascuțită. Abia apoi a venit înțelegerea. Obrazul îi pulsa, respirația i s-a oprit pentru o clipă, dar nu s-a mișcat.
În fața ei stătea Viktoria Blake — cu părul aranjat perfect, într-o rochie impecabilă, albastru deschis, și cu o privire de gheață. În mișcările ei nu era ezitare — doar obișnuința de a porunci și de a pedepsi. Mâna îi rămăsese în aer, ca și cum ar fi putut lovi din nou, doar pentru că avea dreptul.
Katalina ținea o tavă. Doar o ceașcă căzuse și se spărsese pe podea. Porțelanul fin se împrăștiase în bucăți, iar ceaiul cald se vărsase pe covorul persan — un covor care valora mai mult decât tot ce avea Katalina în viața ei.
În cameră s-a lăsat liniștea. Servitorii au încremenit, neîndrăznind nici măcar să se privească. Știau: orice mișcare putea atrage atenția Viktoriei.
Pe treapta de sus a scării de marmură s-a oprit Richard Blake. Nu cobora, doar privea. Și pentru prima dată după mult timp, expresia feței lui s-a schimbat — în privirea lui a apărut ceva nou: nu iritare sau indiferență, ci îndoială.
Katalina a observat.
— Ar trebui să fii recunoscătoare că nu te-am dat afară imediat, — spuse Viktoria încet, aproape în șoaptă, dar în vocea ei se simțea gheața.
Privirea ei nu era fixată pe Katalina, ci pe o mică pată de ceai de pe rochie, ca și cum ar fi fost de neiertat. Nu voia scuze — voia umilință.
Katalina a tras un aer lent.
— Îmi pare rău, doamnă. Nu se va mai repeta.
Vocea ei era calmă, uniformă, fără tremur.
Viktoria a zâmbit încet, dar fără căldură.
— Amuzant, — spuse ea. — Exact același lucru îl spuneau toate înaintea ta. Cinci persoane și fiecare a plecat în lacrimi. Vom vedea cât vei rezista tu.
— Viktoria, ajunge, — spuse Richard. Vocea lui era reținută, dar tensiunea era evidentă.
Viktoria s-a întors brusc:
— Ajunge? Nu face față, ca toate celelalte.
Nimeni nu a intervenit. Servitorii își coborau privirile — mai văzuseră asta și cunoșteau finalul acestor povești.
Dar Katalina nu și-a coborât privirea și nu a răspuns. Știa că aici cuvintele sunt inutile; orice apărare i-ar fi dat Viktorii un pretext să continue. Tăcerea era mai puternică.
Richard a privit ceașca spartă, apoi din nou spre soția lui, iar în acel moment pe chipul lui a apărut ceva ce nu fusese înainte — înțelegere. Prea multe coincidențe nu apar întâmplător.
Obrazul Katalinei încă ardea, dar durerea nu mai conta. Mult mai importantă era siguranța din ochii Viktoriei. Ea deja credea că a câștigat. Ca întotdeauna.
În bucătărie, oamenii vorbeau aproape în șoaptă.
— De ce nu pleci? — întrebă încet doamna Collins. — Nimeni nu rezistă aici.
Katalina așeza tacâmurile cu grijă, fiecare mișcare fiind precisă.
— Nu am venit aici doar pentru muncă, — răspunse ea calm.
Femeia s-a încruntat, dar nu a mai întrebat nimic.
Katalina nu-i plăcea să se explice. Explicațiile fac omul vulnerabil. Știa unde a venit, o cunoștea pe Viktoria și știa cum se terminau poveștile celorlalți. Dar totuși a rămas, pentru că în spatele acestei case se ascundea ceva mai mult decât caracterul crud al stăpânei.
Ceva nu era în regulă. Și Katalina avea de gând să afle.
Au trecut săptămâni. Katalina lucra impecabil: cafeaua mereu la timp, rochiile pregătite, bijuteriile la locul lor. Nicio greșeală — deci niciun motiv.
La început Viktoria a observat, apoi a căutat, apoi s-a enervat. Dar nu avea de ce să se lege.
Richard a observat.
— Deja mai mult de o lună… — spuse el într-o zi încet. — Pentru prima dată.
O spunea mai mult pentru sine.
Viktoria a zâmbit, dar buzele i s-au strâns ușor. Nu-i plăcea să piardă.
Katalina a înțeles asta și tocmai atunci a început să observe mai atent. Unele lucruri ieșeau în evidență: plecări frecvente, întoarceri târzii, apeluri nocturne pe care Viktoria le întrerupea brusc când cineva se apropia, și camere pe care le evita. În special — biroul lui Richard. Acolo intra doar când el nu era acasă. Era ciudat. Prea ciudat pentru a fi ignorat.
Într-o seară, Viktoria a plecat fără să spună unde. Casa a fost cuprinsă de liniște.
Katalina a așteptat, apoi a urcat. Se mișca calm, fără grabă, ca o persoană care știe exact ce face.
În dressing totul arăta perfect: cutii aliniate, haine aranjate cu grijă. Prea aranjate.
În spatele lor a găsit ceea ce căuta: chitanțe de hotel, fotografii, documente cu alt nume. Și atunci a devenit clar — Viktoria ducea o viață dublă.
Katalina nu a fost surprinsă. A scos doar telefonul și a făcut câteva fotografii — clar, rapid, fără mișcări inutile. Apoi a pus totul la loc, astfel încât să nu se observe prezența ei.
A doua zi, pe masa lui Richard se afla un plic — fără semnătură, fără explicații. Doar fapte.
După câteva minute, liniștea casei a fost spartă de un țipăt. Dar de data aceasta țipa Viktoria.
Katalina a intrat calm în cameră. Richard stătea lângă masă, ținând fotografiile. Fața lui era tensionată, dar fără îndoială.
— De unde ai asta? — întrebă el.
Katalina l-a privit direct.
— Din dressingul soției dumneavoastră.
Viktoria a râs mai întâi, apoi a negat și apoi a început să acuze. Dar cu cât vorbea mai mult, cu atât adevărul devenea mai evident.
Richard a ascultat în tăcere, apoi a spus încet, aproape rece:
— Tu ai distrus totul.
După câteva zile, Viktoria a plecat — fără zgomot și fără rămas-bun. Pur și simplu a dispărut.
Pentru prima dată, casa a devenit liniștită. Nu o liniște tensionată, ci una calmă.
Servitorii au început să vorbească mai tare, să se miște mai liber, să respire mai ușor.
Richard a chemat-o pe Katalina la el.
— Vreau să rămâi, — spuse el.
Katalina a dat din cap fără zâmbet și fără cuvinte, pentru că totul fusese deja făcut.
Katalina nu venise aici întâmplător și nu pentru muncă.
Venise pentru ca adevărul să iasă la lumină.
Și și-a atins scopul.
